Suntem în anul 2023 și în Bisericile Ortodoxe continuă să se cânte imnul arhieresc Pre Stăpânul…, prilejuit de venirea sau plecarea arhiereului în biserică. Preoții și cântăreții intonează acest imn din reflex, obișnuiți încă din școlile teologice cu acest lucru.
Provenit din Biserica Greacă, mai precis din perioada bizantină, acest imn subliniază un singur aspect: episcopul respectiv este stăpânul, iar ceilalți sunt robii. Această formulă păstrează în sine raporturile inter-umane specifice vremii: antichitate. Este de neînțeles cum trebuie să te adresezi episcopului cu stăpânul, iar lui Dumnezeu, care este cu adevărat Stăpânul nostru al tuturor, cu un simplu: Tu, Doamne… eu sunt fiul Tău… Relația caldă, afectivă, stabilită între credincios și divinitate, Tată-fiu, adică părintească, se află în profundă discrepanță cu relația stăpân-rob stabilită între episcop-preoți sau credincioși. De aceea este firesc să ne întrebăm de ce încă se păstrează astfel de formule în Biserică, cu atât mai mult cu cât sunt perimate social, dar și teologic? Este mai important un om (fie el episcop) decât Dumnezeu, încât să i te adresezi cu stăpânul?
Pe de altă parte, prin această formulă introdusă în imnul arhieresc se induce și o poziționare în biserică. În astfel de cazuri, cel care ar trebui să slujească (episcopul) devine stăpân, iar ceilalți sunt robi. Episcopul nu ar trebui să fie sau să se manifeste ca un veridic despot local, care verifică robii să vadă dacă se conformează sau nu dispozițiilor sale, ci ca un părinte duhovnicesc, care se apleacă cu dragoste asupra problemelor, greutăților, încercărilor prin care trec ceilalți frați ai săi – preoți și poporul credincios. Căci episcopul este ales dintre oameni, ca să slujească lui Dumnezeu și oamenilor!
Dar pentru a nu rămâne tributari numai tradiției ortodoxe, ar trebui să amintim și formula de adresare specifică Bisericii Romano-Catolice: monsenior. Această formulă provine din perioada evului mediu occidental (în limba franceză: mon – al meu și seigneur – senior, stăpân) și prezintă relația episcop-ceilalți, ca fiind o relație senior-vasal, adică de vasalitate. Într-adevăr, de-a lungul istoriei, episcopii catolici au deținut proprietăți impresionante, primind din partea puterii politice (împărați, regi etc.) titlu nobiliar, o proprietate specifică titlului (castel) și o rentă (a se vedea Cearta pentru investitură în Biserica Apuseană).
În concluzie, nimeni nu este stăpân sau monsenior al celorlalți. Ne-am născut liberi, să fim liberi, căci libertatea este bunul cel mai de preț al omului! Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate (2 Corinteni 3, 17).