„Sultanii” vremurilor noastre

You are currently viewing „Sultanii” vremurilor noastre

Istoria relațiilor româno-turce a fost marcată de războaiele de cotropire ale turcilor și de luptele de apărare ale românilor. Pornind de la diferențele religioase existente, turcii îi numeau pe români ghiauri-adică necredincioși, iar românii le spuneau turcilor necredincioși sau păgâni. Drept urmare, ambele popoare se considerau a fi dreptcredincioase (în propria religie), iar ceilalți necredincioși.

Creșterea puterii otomane și ocuparea Constantinopolului de către sultanul Mahomed II au creat o situație deosebit de dificilă pentru Țările Române. Situate la granița Imperiului otoman, acestea au fost nevoite să plătească un tribut greu pentru păstrarea autonomiei proprii, pentru apărarea ființei naționale. Sultanii de la Constantinopol, devenit acum Istanbul, percepeau Țărilor Române tribut constând în: bani, animale, produse agricole. Însă, cel mai greu tribut plătit de români a fost prețul sângelui, adică trimiterea la Istanbul a unui număr de copii – băieți și fete. Băieții erau instruiți și deveneau ostași otomani (cuvântul ienicer înseamnă copil de trupă, aceste trupe fiind dintre cele mai fidele sultanului). Fetele erau luate și intrau în haremurile turcești.

Statul otoman era organizat ierarhic. În vârful piramidei se afla sultanul. El era stăpânul imperiului. Beneficia de toate drepturile și își putea satisface plăcerile. Așa se face că în haremurile sultanilor erau foarte multe femei – multe provenite de la popoarele cotropite. Unii dintre sultani aveau și alte apucături. Un exemplu în acest sens este redat de cronicarul grec Laonic Chalcocondil. Acesta vorbește despre sultanul Mahomed II și presupusa sa legătură cu voievodul Radu cel Frumos – pe atunci băiat de curte al sultanului.

Nici vremurile noastre nu sunt scutite de existența unor sultani, a birurilor plătite către imperiu, către sultani, către pași etc. S-a ajuns ca fiecare aspect al vieții publice să fie controlat de acești pași sau sultani. Drept urmare, trebuie să plătim biruri peste biruri (în bani), să facem compromisuri peste compromisuri. Dar poate cel mai greu bir (precum birul sângelui) este acela când cineva din familia noastră ajunge să plătească.

Sultanul vremurilor noastre știe una și bună: este puternic, ceilalți îi sunt vasali și trebuie să se supună necondiționat poruncilor sale. Toți trebuie să îndeplinească fără crâcnire ordinele sale. Ba mai mult, trebuie să plătească și tributul: pentru ocuparea unei funcții publice, pentru avansare pe post, pentru păstrarea postului deținut etc. Și dacă supusul (vasalul) a îndeplinit toate poruncile, atunci sultanul mai inventează un motiv pentru care să-l cotropească. De ce? Fiindcă vrea și poate! Vrea să-și arate puterea și poate să facă tot ceea ce își dorește. Nimeni și nimic nu-i stă în cale!

Cu toții am crezut că obiceiurile otomane medievale se vor pierde odată cu trecerea timpului. Am crezut că apropierea de Occident va reuși să schimbe apucăturile fanariote pătrunse la noi. Din păcate, ele au supraviețuit până acum și se manifestă în majoritatea sferelor de activitate: de la politic la religios, de la economic la social. Căci apucăturile acestea au devenit năravuri, iar năravul din fire n-are lecuire!