Preţuirea vieţii umane este motivul primordial şi elementar care însufleţeşte orice om. Dacă războiul nimiceşte vieţi omeneşti în masă, pacea înseamnă cu mult mai mult decât atât. Războiul este expresia şi întruchiparea celor mai mari rele fizice şi morale ce le poate trăi omul. În timp ce războiul este urât şi blestemat, pacea este dorită, căutată şi slăvită. Temeiul principal pentru apărarea păcii este acesta: Dumnezeu este făcătorul şi susţinătorul tuturor oamenilor şi deci războiul care extermină viaţa lor în masă este contrar voii Lui, este o ofensă adusă lui Dumnezeu.
Învăţătura Sfintei Scripturi a Noului Testament porneşte de la refuzul oricărei violenţe: „…iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5, 39). Iubirea este temelia creştinismului. Mântuitorul Hristos propovăduieşte iubirea aproapelui ca pe noi înşine (Marcu 12, 31). „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit eu pe voi” (Ioan 13, 34). „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi întru dragostea Mea” (Ioan 15, 9). De asemenea, Hristos îndeamnă la iertare pentru a fi iertat, în nici un caz la război, oricât de drept (justificat) sau mai puţin drept ar putea fi.
Sfânta Evanghelie nu a acordat niciodată războiului vreo îndreptăţire. Ca urmare nici Biserica creştină nu a susţinut vreo doctrină a „războiului drept”, pentru că războiul are totdeauna la baza lui o anumită sau anumite nedreptăţi. A fost însă nevoită să tolereze din iconomie (pogorământ) războiul de apărare ca „rău mai mic”, război la care recurge de nevoie cel provocat sau nedreptăţit şi asuprit, în vederea salvării anumitor lucruri mai importante. „În realitate nu există păcat mai mare decât războiul, căci acesta, aproape fără excepţie, îi face pe toţi să participe moral la ucideri”.
Pentru Biserica primară, războiul interior este cu mult mai important decât cel exterior, desfăşurat pe câmpul de luptă. Lupta este preponderent spirituală, iar învingătorul dobândeşte cununa mântuirii. Părinţii pustiei au continuat să înţeleagă acest luptă ca valenţe spirituale a luptei creştine, datorită neputinţei şi păcătoşeniei, înstrăinării şi dorinţei de mărire (mândriei) a oamenilor. Este un război fără cruzime, care este purtat de elitele luptătoare în interesul celor slabi din cauza vârstei, a sexului sau a orientării lor greşite. Armele acestui război sunt: postul, rugăciunea, dreptatea, evlavia, blândeţea şi castitatea.
În ciuda faptului că Biserica Ortodoxă nu împărtăşeşte idee unui război drept, documentele istorice indică faptul că unii creştini ortodocşi au fost implicaţi în acţiuni militare brutale. Astfel, Biserica Ortodoxă nu a izbutit să rămână loială principiilor pacifiste ale Evangheliei şi martiriului creştin primar. Lipsa de consens pe care o prezintă creştinismul ortodox cu privire la folosirea justificabilă a forţei rezultă din diferiţi factori: 1) opoziţie teologică comprehensibilă; 2) relaţiile Biserică-stat; 3) jurisdicţie legislativă; 4) influenţele legii jihadului; 5) influenţa culturală slavă; 6) naţionalismul şi patriotismul; 7) ambivalenţa dreptului canonic cu privire la folosirea forţei; 8) dilema intervenţiei militare; 9) premisa paradox şi 10) paradigma apărării feminine.
Nu există nici o îndoială că creştinătatea ortodoxă consideră pacea ca fiind superioară războiului. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu scria: „Avem obligaţia morală de a ne opune războiului ca necesitate politică şi de a promova pacea ca o necesitate existenţială”.
Ortodoxia nu are o teorie explicită despre teoria războiului drept şi vede în curmarea vieţilor în război, chiar în cazul unui război necesar şi inevitabil, o acţiune tragică, de distrugere, pentru care se cere pocăinţă. În acelaşi timp, participarea la război nu este interzisă pentru laicat, din punct de vedere canonic. Biserica nu postulează pacifismul în sensul renunţării la orice folosire a violenţei sau forţei, deşi răspunsul normativ, potrivit lui Hristos, este de a răspunde răului prin întoarcerea celuilalt obraz. Mai mult decât atât, Biserica nu vede războiul ca pe o acţiune adecvată pentru clerici sau membrii comunităţii monastice.
Ortodoxia nu consideră tragedia conflictului armat în mod fundamental ca pe o problemă morală sau legală care postulează o teorie pentru justificare sau condamnare. În schimb, războiul este o manifestare a păcatului, care relevă starea spirituală coruptă a umanităţii căzute. Aşa cum Sfântul Siluan Atonitul comentează: „Dacă regii şi conducătorii naţiunilor ar cunoaşte dragostea lui Dumnezeu, ei nu ar face niciodată război. Avem parte de război pentru păcatele noastre, nu datorită dragostei noastre… Dacă cei care sunt în poziţii înalte ar ţine poruncile Domnului, iar noi i-am asculta pe ei cu smerenie, atunci ar fi o mare pace şi bucurie pe pământ, pe când acum întreg universul suferă datorită ambiţiilor pentru putere şi pentru lipsa de ascultare în rândul celor mândri”.
În Bizanţ folosirea concepţiei de „război sfânt” ca element al ideologiei politice şi militare se făcea numai în anumite împrejurări. Împăraţii bizantini, dorind să recupereze teritoriile pierdute, au moştenit noţiunea romană a validităţii tuturor războaielor împotriva barbarilor; de aceea, ideea războiului sfânt nu a fost văzut ca fiind necesar. În timpul secolului VII, Bizanţul s-a confruntat cu islamul. Aderenţii acestei religii au avut o înţelegere complet diferită asupra războiului, lucru pe care creştinii cu mare greutate l-au înţeles. Aceştia din urmă au considerat crucea ca fiind o formă de protecţie şi în nici un caz o armă. Ideea că ostaşii căzuţi ar merge în rai a fost gândită ca fiind un prejudiciu la adresa credinţei creştine (Constantin Porfirogenetul, Niceta Chroniates).
Odată cu transformarea Imperiului roman într-un imperiu creştin Biserica s-a văzut nevoită să îngăduie recrutarea dintre credincioşii săi a ostaşilor care vor lupta pentru apărarea imperiului şi a vieţilor tuturor creştinilor ce locuiesc aici. Aceste lucru s-a reflectat şi în cultul Bisericii Ortodoxe. Astfel, în liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare există la momentul ieşirii cu Cinstitele Daruri cererea: „Pe fericiţii întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii… (români), din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa”.
De asemenea există în Molitvelnicul ortodox rânduiala sfinţirii steagului ostăşesc, prin care este invocat ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru sprijinirea armatei împotriva vrăjmaşilor: „Atotputernice şi preaveşnice Dumnezeul nostru, Părintele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Însuţi fiind Făcătorul a toată lumea şi binecuvântarea a toată făptura, caută cu ochiul Tău cel îndurat asupra noastră, a smeriţilor şi nevrednicilor robilor Tăi şi asupra rugăciunii noastre. Şi acest steag, pe care l‑am pregătit pentru apărarea ţării, cercetează‑l cu binecuvântarea Ta cea cerească. Binecuvintează‑l şi sfinţeşte‑l ca să fie credincioasei Tale oaste biruinţă asupra vrăjmaşilor şi fiind întărit cu paza Ta, să întoarcă în fugă cetele duşmanilor noştri şi totdeauna să se arate înfricoşător potrivnicilor neamului creştinesc. Iară credincioşilor Tăi, care nădăjduiesc spre Tine, să le fie nădejde de biruinţă, îndrăzneală şi tărie. Şi fiind înconjurat cu rugăciunile sfinţilor Tăi şi cu întrarmarea îngerilor, să se arate robilor Tăi semn de veselie şi de tărie, semn de biruinţă, de întărirea inimii şi de bărbăţie asupra pizmaşilor. Că Tu eşti Împăratul păcii şi Dumnezeul care sfărâmi războaiele şi dai tărie celor ce nădăjduiesc întru Tine, şi Ţie slavă înălţăm, împreună cu Unul Născut Fiul Tău şi cu Preasfântul şi bunul şi‑de‑viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Mai mult decât atât, în Biserica Ortodoxă, pentru corpurile de armată, au fost desemnaţi preoţi capelani, care să îndeplinească lucrarea pastoral-misionară în mijlocul soldaţilor ce luptau „pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti”.
Pe de altă parte, în cadrul Sfintei Taine a Maslului există cântarea: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi învierii” care surprinde lupta creştinilor împotriva diavolului, prin folosirea Sfintei Cruci. Iată că, în contradicţie cu ideea de război sfânt, de cruciadă, Sfânta Cruce este înţeleasă ca fiind o veritabilă armă spirituală împotriva puterilor necurate. „După învăţătura ortodoxă, crucea lui Hristos eliberează pe om de păcat încă din viaţa aceasta, dacă el se ataşează de Hristos. Păcatul nu mai are putere absolută asupra omului. Fapta crucii lui Hristos n-a fost numai o eliberare juridică, ci o eliberare de fapt, realizată imediat”, spune preotul Dumitru Stăniloae.
