Parvenitismul politicianului român și retorica de partid

You are currently viewing Parvenitismul politicianului român și retorica de partid

După revoluția din 1989 viața politică în România s-a schimbat radical. S-a trecut de la un singur partid și un singur conducător care decid totul pentru țară, la pluralitate politică, la competiție electorală. Noile partide au dorit să câștige cât mai mult din simpatia electoratului, propunând măsuri populiste. S-a trecut de la momirea electoratului cu diverse produse în preajma alegerilor, la promisiuni electorale sforăitoare, care imediat după câștigarea alegerilor s-au evaporat.

Media și televiziunile au jucat un rol deosebit de important în promovarea partidelor politice și a candidaților. Strategiile de partid și devoalările de ultim moment au făcut diferența, au schimbat opinia electoratului, au mobilizat pe cei indeciși sau reticenți să voteze.

Odată ales, politicianul român, indiferent de partidul politic, face tot ce-i stă în putere ca să se își continue ascensiunea. Cu mare grijă caută să își ascundă trecutul nu tocmai demn de lăudat și să își croiască un prezent și un viitor impozant. Se folosește de celebrele pile, cunoștințe și relații pentru a-și duce la îndeplinire planul, pentru a accede în ierarhia greilor din partid. Știe că odată așezat la masă va primi o bucată importantă din tortul puterii. Va fi cunoscut, își va face cunoștințe, va avea influență și va fi recompensat pe măsură.

Asupra politicii de partid politicianul român are o singură opinie: nu este importantă, nu îl interesează decât în măsura în care partidul i-o cere sau interesele partidului converg cu interesele sale. În momentul în care partidul nu îl mai pune pe o funcție eligibilă sau consideră că are o altă ofertă mai bună, politicianul trece de la un partid la altul, fără a ține cont de culoarea politică, fără a ține cont de faptul că până ieri a criticat acel partid. Coloana sa vertebrală este asemenea iederii care se înfășoară în jurul bradului pentru a ajunge cât mai sus.

Uneori, astfel de personaje ajung să conducă comunități și să schimbe vieți. Toți cei din subordine depind de un astfel de personaj, de bunul său plac. Ajunge ca un om să dispună de tot ceea ce se întâmplă într-un județ (baronii locali), într-un oraș sau comună sau chiar în țară. Din păcate pentru ei, următorul scrutin electoral poate aduce și schimbări. În momentul în care alegătorii s-au convins, îi sancționează prin vot. De aceea politicianul român umblă cu cioara vopsită, trăgând spuza pe turta proprie.

Majoritatea politicienilor reușesc să adune averi importante – case, mașini, bani. Își ascund aceste averi pe numele unor rude sau prieteni de teama autorităților (spre exemplu ANI). Un astfel de exemplu este și baronul de Vrancea, Marian Oprișan, care a declarat la un moment dat că: mama mea sunt eu! Declarația survine după ce a pierdut conducerea Consiliului Județean Vrancea și a căzut în dizgrația partidului – PSD.

Îmbătați de putere, majoritatea politicienilor își schimbă și familia. Își iau amante tinere sau divorțează de soții pentru a se recăsători cu alte domnișoare atrase de posibilitățile financiare ale domnului. Ulterior sunt propulsate în funcții importante. Atunci când presa se interesează despre calificările unei astfel de domnișoare/doamne, răspunsul vine simplu: vocea și talentul (spunea Liviu Dragnea la un moment dat).

Am putea concluziona simplu cu câteva versuri din Mihai Eminescu (Scrisoarea III):

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,

La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.