Societatea românească se află la un moment de răscruce. Patriotismul, dragostea de neam și țară s-au perimat. Un factor hotărâtor a fost și exodul unei mari părți a populației în afara granițelor țării. Dacă la început dorul de țară, de tot ceea ce a rămas în țară, a fost un factor deosebit de important pentru majoritatea celor ce au emigrat, ulterior, după ani și ani, lucrurile s-au schimbat. Mulți și-au făcut o viață în străinătate. Și-au adus familia, au prieteni, și-au cumpărat locuințe, au locuri de muncă bine plătite, sisteme de sănătate mult mai bune ca în țară, școli pentru copii etc., cu alte cuvinte s-au integrat.
Pentru ei situația economică, corupția sau alte lucruri care țin agenda vieții sociale românești, nu mai sunt o prioritate. Copiii românilor născuți în diaspora depășește pe cei născuți în România. Cei născuți și crescuți acolo devin treptat mai mult italieni, spanioli sau britanici, decât români. Sunt mult mai bine ancorați în realitățile de acolo, percepând România numai ca țara părinților și bunicilor săi. Nimic mai mult!
Toți acești oameni, cărora statul român nu le-a oferit nimic sau mai nimic (întrebarea lor este: ce a făcut țara pentru mine?), care au fost nevoiți să plece în afara țării pentru a-și câștiga pâinea, în momente de restriște, sunt chemați să sprijine țara. Aflați în imediata apropiere a unui teatru de război – conflictul din Ucraina – decidenții politici au constatat că numărul soldaților din armata română este mic. Au început să se facă angajări. Ba chiar, după modelul altor state, s-a încercat cooptarea celor care au serviciul militar satisfăcut ca rezerviști voluntari. Dacă Polonia se poate lăuda cu o largă implicare a populației în pregătirea militară voluntară, la noi lucrurile bat pasul pe loc. De aceea a început să se vorbească tot mai des despre reintroducerea serviciului militar obligatoriu. Majoritatea populației tinere din țară nu își dorește să urmeze o carieră militară sau dacă o urmează renunță la ea din cauza condițiilor pregătirii, înzestrării și instruirii existente.
Discrepanțele majore dintre categoriile sociale, beneficiile primite de unii în comparație cu toți ceilalți, creează o sciziune majoră în cadrul societății. Chiar și în versurile unei melodii actuale regăsim astfel de situații: Când vine al treilea război mondial/ O să mă găsească la bar/ Să meargă în linia întâi/ Orice copil de politician/ Și mă-sa și tac-su și tot neamul lor/ Eu de la viață îmi doresc să nu mor (Puya&Iraida, Opriți planeta).
Rămasă fără modele sociale, ba chiar confruntându-se cu anti-modele sau non-modele, societatea românească încearcă din răsputeri să meargă mai departe. Târâș-grăbiș, cu privilegiați peste privilegiați, cu incompetenți și diletanți, corupți de mirajul câștigului rapid, căutăm să supraviețuim vitregiilor vremurilor care urmează.
Lipsa de perspective economice, a unei asanări morale-sociale, determină tot mai multe familii de români să ia calea exilului, în niciun caz să se întoarcă din străinătate. Nimeni nu dorește să își asume un astfel de eșec social! Astfel, zicala românească las-o, mă, că merge așa, ne-am obișnuit cu ea a devenit un laitmotiv!
